Merinosul de Palas este o rasă de ovine specializată pentru producția combinată lână–carne, creată în România, în special la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Ovine și Caprine Palas – Constanța. Rasa este rezultatul unui program amplu de ameliorare desfășurat în secolul XX, având ca obiectiv obținerea unei populații merinos adaptate la condițiile climatice din Dobrogea, cu prolificitate superioară și fibre de calitate constantă.
Producția anuală de lână:
În primele decenii ale secolului XX, specialiștii români din Dobrogea observau că turmele locale, deși rezistente, nu ofereau lână fină de calitate superioară. Pe de altă parte, rasele merinos importate din vest aveau o lână excelentă, dar nu făceau față condițiilor climatice dure din zona litorală.
Astfel, în 1916–1922, s-au pus bazele unui plan ambițios: crearea unui merinos românesc adaptat Dobrogei.
Pentru aceasta, statul român a importat primele loturi de berbeci Merinos Rambouillet și Merinos Australian, selecționați atent pentru finețea fibrei și conformație. O parte dintre acești berbeci au ajuns la ferma Palas, unde au fost încrucișați cu oile locale și cu alte populații merinos existente în România, în special Merinos de Beșleag și Merinos Transilvănean.
În anii ’30–’50, prin selecție riguroasă — după finețea lânii, randament, talie și rezistență la climă — a început să prindă contur noul tip de Merinos de Palas. Specialiștii de la Palas au urmărit trei obiective esențiale:
Ani la rând, berbecii importanți din linii valoroase australiene au continuat să fie folosiți în nucleele de elită, fiecare animal venind cu povestea lui: unii aduși pe vapor de la Antipozi, alții transportați cu trenul în condiții dificile, pe timp de război sau secetă.
În timp, generațiile s-au succedat, iar caracteristicile dorite s-au fixat.
Astfel, în anii ’60–’70, rasa Merinos de Palas a devenit una dintre cele mai reușite populații merinos din sud-estul Europei, apreciată pentru echilibrul între productivitate, calitatea fibrei și robustețe.
Astăzi, Merinosul de Palas rămâne un simbol al zootehniei românești și un exemplu de reușită în ameliorarea genetică adaptată condițiilor locale.
